Istoria arcului și a artei mânuirii arcului japonez, continuă să fie un subiect de dezbatere până în ziua de azi, întrucât însăși istoria de început a Japoniei este descrisă doar în legende. Primele scrieri și atestări istorice apar în cronicile țărilor vecine abia după sec III BC. Originea mitologică a civilizației japoneze datează din 11 februarie 660 BC., această dată fiind considerată data fondării națiunii japoneze de către Împăratul Jimmu (711-585 BC). Trebuie ținut cont totuși, că această versiune a istoriei vine din primele scrieri japoneze, Kojiki 『古事記』 și Nihon Shoki 『日本書紀』, ce datează din secolul al VIlI-lea AC., adică abia după ce Japonia a adoptat scrierea cu ideograme (Go-on /Kan-on).

Dezvoltarea artei folosirii arcului japonez poate fi divizată în cinci etape istorice: perioada preistorică (aprox 7.000 BC. până la 330 AC.), perioada antică (330-1192), perioada feudală (1192-1603), perioada de tranziție (1603- 1912) și perioada modernă (1912- până în prezent).

Lupta pentru supremație din rândul clanurilor samurailor a dus la o confruntare între cele două din cele mai importante și influente familii, Minamoto și Taira (Războiul Gempei 源平合戦 Genpei kassen, 1180-1185) și ca urmare a acestui război, utilitatea folosirii arcului crește dramatic. Războiul Gempei a creat mulți războinici excepționali precum Minamoto no Tametomo și Nasu no Yoichi au stabilit ferm clasa samurailor ca o nouă clasă socială puternică. Ascensiunea samurailor urma să se dovedească semnificativă în dezvoltarea tehnicii arcului japonez.

În 1192, Minamoto no Yoritomo, conducătorul clanului Minamoto, câștigă războiul, primește titlul de Shōgun și din acest moment el își consolidează puterea, controlând întreaga țară de pe domeniul său din Kamakura. Curtea Imperială rămâne în Kyōto și este forțată să renunțe la orice autoritate în favoarea noului regim militar. Sub acest regim devine firesc ca principiile și practicile militare să influențeze întreaga societate. În acea perioadă, Minamoto no Yoritomo îl deleagă pe Ogasawara Nagakiyo, fondatorul Ogasawara-Ryū, descendent din linia celui de-al 56 lea Împărat Sewa (850-880), să predea tehnica arcului kyū-jutsu și tehnica folosirii arcului călare kyū-bajutsu. În anii ce au urmat, yabusame 流鏑馬 (ceremonialul tragerii cu arcul de pe cal ) își atinge potențialul maxim adăugând o nouă dimensiune în studiul arcului.

În cea mai mare parte a secolelor XV-XVI Japonia a fost mistuită de războaie civile, și este caracterizată ca o perioadă distructivă. Totuși, în această perioadă în care samuraii și-au perfecționat abilitățile de luptă constant, au apărut unii dintre cei mai buni războinici din istoria Japoniei. Arcul a devenit tot mai important ca și armă în tot acest timp, iar tehnica de tragere va evolua semnificativ. Pe lângă Ogasawara-Ryū, Takeda-Ryū și Henmi-Ryū, școli mari, cu tradiție îndelugată, ce dominau atât eticheta de la curte cât și tehnica de război, apar noi școli populare precum Heki-Ryū日置流, fondată de Heki Danjo, ce se vor răspândi rapid. Tehnica arcului își atinge potențialul maxim în timpul secolelor XV-XVI, iar tehnicile de predare se rafinează și se codifică, arcurile fiind perfecționate și eficientizate. În această perioadă, arcașii dețin poziții importante în ierarhia războinicilor.

Toate acestea se vor schimba brusc la 25 august 1543, când o fregată chineză eșuează la Tanegashima în sudul provinciei Kyūshū iar la bordul ei sunt găsiți trei portughezi înarmați cu muschete - o armă necunoscută pana atunci japonezilor. Dacă la început samuraii au fost reticenți, și chiar dezgustați de ideea folosirii acestor arme străine lipsite de noblețe, nu va trece mult timp până când japonezii vor începe să fabrice arme de foc în cantități mari. La nici 30 de ani, în 1575, lordul feudal Oda Nobunag, un strateg neobisnuit, a fost primul care a folosit cu succes armele de foc într-o bătălie majoră, punând astfel capăt utilității arcului ca și armă de război.