ISTORIA KYŪDŌ

Istoria arcului și a artei mânuirii arcului japonez, continuă să fie un subiect de dezbatere până în ziua de azi, întrucât însăși istoria de început a Japoniei este descrisă doar în legende. Primele scrieri și atestări istorice apar în cronicile țărilor vecine abia după sec III BC. Originea mitologică a civilizației japoneze datează din 11 februarie 660 BC., această dată fiind considerată data fondării națiunii japoneze de către Împăratul Jimmu (711-585 BC). Trebuie ținut cont totuși, că această versiune a istoriei vine din primele scrieri japoneze, Kojiki 『古事記』 și Nihon Shoki 『日本書紀』, ce datează din secolul al VIlI-lea AC., adică abia după ce Japonia a adoptat scrierea cu ideograme (Go-on /Kan-on).

Dezvoltarea artei folosirii arcului japonez poate fi divizată în cinci etape istorice: perioada preistorică (aprox 7.000 BC. până la 330 AC.), perioada antică (330-1192), perioada feudală (1192-1603), perioada de tranziție (1603- 1912) și perioada modernă (1912- până în prezent).

Recovering the Stolen Jewel from the Palace of the Dragon

Chiyoda Castle (Album of Men), Yōshū (Hashimoto) Chikanobu (Japanese, 1838–1912)

Meiji period (1868–1912)

Dovezile arheologice din perioada preistorică arată că cei mai vechi locuitori atestați în insulele Japoniei, sunt populația Jōmon (7.000 BC.-250 BC.), o cultură de vânători-culegători ce s-au bazat, pe lângă alte unelte, pe utilizarea arcului pentru supraviețuire. Perioada ce a urmat acestei culturi, din 250 BC. până în 330 AD., a fost dominată de către cultura Yayoi, ce marchează și începutul erei fierului. Yayoi sunt o populație ce trăiesc în comunități organizate de agricultori, în această perioadă apărând primele dovezi ale unor zone locuite permanent și a unor ierarhii sociale clare. Arcul, în această perioadă, a evoluat dintr-un instrument de vânătoare, într-un simbol și instrument al puterii, prin folosirea lui în conflictele de început.

În perioada antică, din secolul al IV-lea BC. până în al IX-lea AD., cultura chineză influențează puternic sistemul social și de guvernare din Japonia. Alături de etichetă și ritualul curții, japonezii au adoptat și ritualul folosirii arcului ceremonial al aristocrației chineze, elită ce considera că dobândirea măiestriei în tragerea cu arcul, era dovada cizelării unui om rafinat și bine educat.

Pe măsură ce autoritatea statului asupra pământului s-a diminuat, proprietarii de pământuri și-au asumat responsabilitatea de a guverna și de a proteja oamenii ce locuiau pe domeniile lor și drept urmare, armata, ce până atunci era formată prin recrutarea populației rurale (în mare parte indisciplinați și slab instruiți), a fost înlocuită cu o miliție de provincii cu mult mai capabilă. În cele din urmă, pe măsură ce influența guvernului centralizat scade, puterea familiilor de războinici, deveniți elită, crește formând o nouă clasă militară cu transmisie ereditară, bushi 武士(războinic) ce va începe să domine țara. Ascensiunea clasei samurailor va duce natural la formarea diferitelor ryū 流 sau școli militare.

La început, neavând metode sistematice de instruire, școlile de practică cu arcul nu au fost foarte bine organizate dar, chiar și așa, au reușit totuși să ofere instrucție unei noi generații mai omogene de arcași, și drept urmare principalele clanuri de samurai ajung să depindă foarte mult de expertiza acestora.

Prima mențiune istorică a unei școli de arc este Taishi-Ryū 太子流 și se presupune că ar fi existat în timpul regenței lui Shōtoku (593-622 AD.), dar prima atestare reală a unei școli, este Henmi-Ryū 逸見流, școală ce a fost fondată cu aproximativ cinci sute de ani mai târziu de Henmi Kiyomitsu. Aceasta a fost urmată în scurt timp de Takeda-Ryū 武田流 și Ogasawara-Ryū 小笠原流, ambele fiind întemeiate de către descendenții lui Kiyomitsu.

Preparatory Drawing for a Warrior Print, 19th century

Utagawa Yoshitora

Minamoto no Tametomo by Kuniyoshi Utagawa

Ichikawa Danjuro II in the Role of Soga Goro from the Play

Lupta pentru supremație din rândul clanurilor samurailor a dus la o confruntare între cele două din cele mai importante și influente familii, Minamoto și Taira (Războiul Gempei 源平合戦 Genpei kassen, 1180-1185) și ca urmare a acestui război, utilitatea folosirii arcului crește dramatic. Războiul Gempei a creat mulți războinici excepționali precum Minamoto no Tametomo și Nasu no Yoichi au stabilit ferm clasa samurailor ca o nouă clasă socială puternică. Ascensiunea samurailor urma să se dovedească semnificativă în dezvoltarea tehnicii arcului japonez.

În 1192, Minamoto no Yoritomo, conducătorul clanului Minamoto, câștigă războiul, primește titlul de Shōgun și din acest moment el își consolidează puterea, controlând întreaga țară de pe domeniul său din Kamakura. Curtea Imperială rămâne în Kyōto și este forțată să renunțe la orice autoritate în favoarea noului regim militar. Sub acest regim devine firesc ca principiile și practicile militare să influențeze întreaga societate. În acea perioadă, Minamoto no Yoritomo îl deleagă pe Ogasawara Nagakiyo, fondatorul Ogasawara-Ryū, descendent din linia celui de-al 56 lea Împărat Sewa (850-880), să predea tehnica arcului kyū-jutsu și tehnica folosirii arcului călare kyū-bajutsu. În anii ce au urmat, yabusame 流鏑馬 (ceremonialul tragerii cu arcul de pe cal ) își atinge potențialul maxim adăugând o nouă dimensiune în studiul arcului.

În cea mai mare parte a secolelor XV-XVI Japonia a fost mistuită de războaie civile, și este caracterizată ca o perioadă distructivă. Totuși, în această perioadă în care samuraii și-au perfecționat abilitățile de luptă constant, au apărut unii dintre cei mai buni războinici din istoria Japoniei. Arcul a devenit tot mai important ca și armă în tot acest timp, iar tehnica de tragere va evolua semnificativ. Pe lângă Ogasawara-Ryū, Takeda-Ryū și Henmi-Ryū, școli mari, cu tradiție îndelugată, ce dominau atât eticheta de la curte cât și tehnica de război, apar noi școli populare precum Heki-Ryū日置流, fondată de Heki Danjo, ce se vor răspândi rapid. Tehnica arcului își atinge potențialul maxim în timpul secolelor XV-XVI, iar tehnicile de predare se rafinează și se codifică, arcurile fiind perfecționate și eficientizate. În această perioadă, arcașii dețin poziții importante în ierarhia războinicilor.

Toate acestea se vor schimba brusc la 25 august 1543, când o fregată chineză eșuează la Tanegashima în sudul provinciei Kyūshū iar la bordul ei sunt găsiți trei portughezi înarmați cu muschete - o armă necunoscută pana atunci japonezilor. Dacă la început samuraii au fost reticenți, și chiar dezgustați de ideea folosirii acestor arme străine lipsite de noblețe, nu va trece mult timp până când japonezii vor începe să fabrice arme de foc în cantități mari. La nici 30 de ani, în 1575, lordul feudal Oda Nobunag, un strateg neobisnuit, a fost primul care a folosit cu succes armele de foc într-o bătălie majoră, punând astfel capăt utilității arcului ca și armă de război.

View of Sanjusangendo in Kyoto. [Between 1764 and 1772]

La începutul secolului al XVII-lea, Shōgunul Tokugawa leyasu unifică clanurile de samurai și astfel reușește să aducă o perioadă de pace ce va dura peste 200 de ani. Lipsa războiului și introducerea armelor de foc, ar fi trebuit să-i determine pe samurai să abandoneze complet arcul, dar aceștia refuză să o facă.

Constatând totuși că, în timp, arcul și tehnica arcului sunt pe punctul de a dispărea complet, autoritățile vor decide organizarea unei competiții anuale la templul budist Sanjusangen-dō din Kyōto (templu fondat în 1164), cu speranța de a revigora, și de a menține treaz interesul pentru tehnica arcului. La Sanjusangen-dō, pe veranda templului, arcașii vor fi obligați să tragă din poziția așezat pe un coridor lung și îngust, către o țintă amplasată la aproximativ 120 de metri distanță, tragerea fiind extrem de dificilă în special datorită înălțimii verandei. Cele câteva săgeți înfipte în bârnele tavanului lăsate intenționat până în zilele noastre, stau ca martori.

Până la sfârșitul perioadei Edo (1868), 823 de arcași au onorat provocarea Sanjusangen-dō, însă doar mai puțin de 30 au lăsat o urmă istorică. Dintre aceștia, se remarcă doi arcași, respectiv: Hoshino Kanzaemon și Wasa Daihachiro. Recordul absolut îl deține cel din urmă care, în douăzeci și patru de ore, de seară până în următoarea seara, a tras 13.053 de săgeți, dintre care 8.133 în țintă. Aceasta înseamnă, în medie, aproximativ nouă săgeți pe minut, sau una la fiecare șase sau șapte secunde, un record incredibil care, aproape sigur, nu va fi egalat niciodată.

În ciuda tuturor eforturilor depuse, clanurile de samurai nu au mai reușit să readucă kyū-jutsu la gloria sa anterioară, iar arcul nu va mai fi niciodată folosit în luptă.

După a doua parte a secolului al XVII-lea importanța arcului se mută cu predilecție în zona ceremonială. Se spune că în această perioadă, Morikawa Kozan, fundatorul școlii moderne Yamato-Ryū 大和流 a inventat cuvântul kyūdō, dar va mai dura aproximativ 200 de ani până când termenul va fi general acceptat. Într-un final, introducerea armelor de foc de precizie mare, va determina în mod inevitabil ca accentul pus în antrenamentul tehnicii cu arcului să se ducă în dezvoltarea mentală și spirituală al acestuia.

Din perioada Restaurației Meiji (1868-1912), Japonia începe un proces de modernizare rapidă, iar asta face ca influența europeană să fie noul punct de referință iar ca și consecință toată cultura tradițională va avea de suferit iar cu ea, tehnica arcului japonez va fi pe punctul de a se stinge în istorie. Abia la sfârșit de secol, Honda Toshizane, instructor de kyūdō la Universitatea Imperială din Tōkyō, a combinat elemente ale stilului războinic cu cele ceremoniale pentru a crea o nouă metodă hibridă de tragere cu arcul, metodă pe care a predat-o studenților săi. Până în acel moment, cele doua forme erau mai mult sau mai puțin separate. În ciuda protestelor școlilor tradiționale, acesta a continuat să predea acest hibrid iar cu timpul învățăturile sale s-au răspândit în afara sistemului universitar, iar Honda-Ryū 本田流, așa cum a devenit ulterior cunoscut, a fost acceptat de majoritatea publicului larg. Astăzi Honda Toshizane este recunoscut ca fiind unul din cei mai influenți maeștrii de kyūdō din istoria modernă, atribuindu-se rolul de salvator, acesta asigurând supraviețuirea kyūdō-ului în secolul XX. La început de secol, pe măsură ce kyūdō iese de sub controlul total al familiilor tradiționale ce predau tehnica arcului, tot mai mulți oameni încep să practice kyūdō împreună, ceea ce face să devină din ce în ce mai importantă stabilirea unui standard național. La începutul anilor 1930, Dai Nippon Bu-toku Kai 大日本武徳会 (Great Japan Martial Virtues Association), invită reprezentanții diverselor școli tradiționale să contribuie la formarea unui astfel de standard, iar dacă la început inițiativa este foarte controversată, se ajunge totuși, până la sfârșitul anilor 1934, la un consens. Chiar dacă noile standarde vor fi ignorate în totalitate de școlile tradiționale, kyūdō va cunoaște o revitalizare și o intensă popularizare până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După terminarea războiului, în Japonia au fost interzise toate artele marțiale de către forțele de ocupație, dar în 1946 câțiva maeștri de kyūdō și persoane influente, reușesc să facă lobby la Cartierul General al Trupelor Aliate pentru a permite să se înființeze o nouă formă de organizație de kyūdō. După multe dezbateri, în 1949, Zen Nihon Kyūdō Remnei (All Nippon Kyūdō Federation) primește aprobarea să fie înființat. În 1953, ZNKR publică primul Kyūdō Kyōhon (Manual de kyūdō), ce stabilește noile standarde moderne ale etichetei și formei de tragere. De atunci, sharei 謝礼- ceremonia de tragere cu arcul- a fost perfecționată și rafinată continuu, iar numărul practicanților a crescut la peste 500.000 în toată lumea.

Fiind practicat în peste 46 de țări de pe tot mapamondul, kyūdō dovedește că o artă marțială poate evolua cu adevărat în cele câteva mii de ani de practică, de la o metoda de a-ți înfrânge dușmanii, la una de a promova pacea și prietenia durabilă.

DESPRE DŌ (道)

Originea cuvântului „DŌ”(道) provine din limba chineză DAO (Tao) și înseamnă „Cale”. În context filozofic și religios, Tao este ordinea naturală a universului, al cărui caracter trebuie înțeles la nivel intuitiv pentru a obține înțelepciune ca și individ. În artele marțiale japoneze, ca și în alte manifestări artistice autohtone, DŌ este considerată o filozofie și o disciplină prin care se poate cultiva atât mintea, cât și corpul. Este mai mult o călătorie personală, ceva ce nu poate fi învățat, ci doar urmărit în plan personal.

În Japonia antică există termenul de Bugei Jūhappan (武芸十八般 "Eighteen Kinds Of Martial Arts") ce înseamnă literar Optsprezece Arte Militare. Termenul este preluat din China, iar în Japonia se referă la cele 18 tehnici pe care un războinic trebuia să le stăpânească, pentru a studia DŌ-ul, respectiv: Kyūjutsu- tehnica arcului, Bajutsu- tehnica călăriei, Sōjutsu- tehnica suliței (yari), Kenjutsu- tehnica sabiei, Suieijutsu- înotul cu armura, Iaijutsu- scoaterea sabiei din teacă, Juttejutsu- lupta cu jutte, Shurikenjutsu -aruncatul suriken-ului, Fukumibari -tehnica suflatului unor cuie printr-o țeavă de bambus, Naginatajutsu- sulița cu lama de sabie, Hōjutsu- lupta cu explozive, Hojōjutsu- imobilizarea inamicului, Jūjutsu- lupta cu mâinile goale, Bōjutsu- lupta cu bâta, Kusarigamajutsu- lupta cu o secure scurtă legată de un lanț, Mojirijutsu- furca de metal pentru agățarea oponenților, Ninjutsu- lupte neconvenționale de spionaj și Tantōjutsu- lupta cu cuțite.

'Samurai Gongorô Kagemasa' , Woodblock print by Utagawa Yoshitora (1836–1882)

În zilele noastre, „Calea” este un drum al conștiinței ce evoluează pe parcursul unei vieți, o căutare constantă în noi, în relația noastră cu tot ce ne înconjoară, în final, un efort susținut de studiu al naturii umane. Ca și DŌ, Kyū-dō este complex prin simplitatea lui, ceremonialele și tehnicile nu sunt multe dar pe măsură ce sunt învățate și descompuse, granulația complexității acestora crește. El este des poreclit "zen în picioare" deoarece reușește ca, prin natura sa introspectivă și prin exercițiul constant al heijō shin (平常心), să țină mintea în prezent și să obțină, "mintea de zi cu zi".

Page updated

Google Sites

Report abuse